Coordonatorul Muzeului Municipal Mediaş, muzeograful Angela Păucean, explică foarte bine semnificaţiile sărbătorii de astăzi. Vă invit cu mare drag să citii rîndurile trimise de Angela.
25 martie – Sărbătoarea creştină a Bunei Vestiri
“Bunavestirea” sau “Blagoveştenia” este considerată cea mai mare sărbătoare echinocţială a lunii martie. În această zi, Arhanghelul Gavril i-a anunţat Fecioarei Maria ,, minunea,, spunându-i: “Bucură-te Fecioară, cea plină de har, binecuvântat este rodul pântecelui tău…”. Sărbătoarea Bunei Vestiri este primul praznic confirmat în manuscrisele liturgice, dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului. Buna Vestire este sărbătorită în fiecare an în perioada Postului Mare, fiind una dintre sărbătorile pentru care Biserica acordă dezlegare la peşte, indiferent în ce zi ar cădea aceasta. În tradiţiile populare româneşti, această sărbătoare este considerată aproape tot atât de importantă precum Naşterea Domnului sau Paştele. Mai era numită şi zi a dezlegării primăverii, pentru că de-acum încolţeşte iarba, înmuguresc pomii, are loc un nou început: în această zi sosesc rândunelele, iar cucul începe să cânte. În ajunul Blagoveşteniei, oamenii îşi curăţă locuinţele şi gospodăriile, aprind ruguri în livezi şi la raspântii de drumuri, înconjoară de trei ori casele şi grajdurile, afumându-le cu tămâie în oale de lut, pentru a alunga relele din preajma familiei şi a gospodăriei. În satele din Transilvania, în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, se afumă pomii din livezi, pentru a fi feriţi de dăunatori şi pentru a avea rod bogat. Purificarea prin foc se asociază şi cu purificarea prin apă: femeile păstrează “apă de omăt” cu care se spală pe faţă, stropesc locuinţele şi zestrea casei, oamenii şi animalele din gospodărie. “Apa de omăt” se păstrează şi pentru leac în cazul durerilor de cap, sau pentru deochi ori strigoi. La vederea primelor rândunele, fetele se spală pe faţă cu lapte, sau apă de omăt, într-un gest de purificare magică, cerâd frumusete şi curăţenie “la trup şi cuget” ca albul zăpezii, al laptelui sau al ghioceilor. Tot în această zi se altoiesc pomii, se scot stupii de la iernat, iar turmele de oi se stropesc cu ”apă de omăt”, se afumă cu tămâie pentru a alunga boala şi a fi fertile.
Această zi, din apropierea echinocţiului de primăvară, se mai numeşte şi “Ziua cucului”. Astăzi se provoacă ”forţa oraculară” a cucului, cerându-i să spună câţi ani va trăi cel care întreabă, iar cucul aduce bucurie de viaţă lungă celui ce îi cântă, sau tristeţe dacă pasărea zboară fără să cânte.
“Cucule, să-mi spui cinstit
Câţi ani mai am de trăit?”
Simbolul suprem al cucului este scurgerea neîntreruptă a timpului şi repetarea anuală a scenariului din ciclul vieţii: naşterea (primul cântat) şi moartea (ultimul cântat). De aceea, el are tainice legături cu viaţa omului.
Se spune că e bine ca atunci când auzi cucul pentru prima oară în an, să ai bani la tine pentru
“a-ţi spori norocul”.
În folclorul românesc, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâlhar, haiduc, părinte, soţ, ibovnic etc. dar pentru că este considerat simbol al primăverii, al timpului frumos şi al dragostei, îi sunt iertate toate.
În cântecele de dor şi jale, cucul este o sursă de inspiraţie melancolică, iar în creaţiile a căror temă este despărţirea fraţilor sau a soţilor, amplifică sentimentul de înstrăinare şi singurătate. Prin cântecul său, cucul prevesteşte venirea primăverii, dar şi norocul omului pe acel an. La auzul primului cânt al cucului, e bine să fim veseli, curat îmbrăcaţi, şi cu bani în buzunar.
Prin comportamentul său, începutul şi sfârşitul cântatului la date fixe, cucul marchează succesiunea a două fenomene astronomice importante: echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară: “Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta şi cântă necontenit de la Bunavestire până la Sânzâiene sau până la Sânpetru”.
Conform tradiţiei, la Sânziene cucul se îneacă cu orz şi nemaiputând cânta, se preface în uliu până în primăvara viitoare, apoi glasul său este înlocuit cu cel al ciocârliei şi al privighetorii, chiar dacă numele îi rămâne cântat în doinele româneşti, colinde, proverbe şi zicători, sau este transpus simbolic în arta populară pe cămăşi, cătrinţe, ştergare, obiecte sculptate în lemn, sau pe oale de lut. În ornitologia românească, nu este nici o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea legende, poveşti, cântece şi proverbe.
Pretutindeni, duce sau aduce cu el dorul de viaţă şi speranţa că după fiecare sfârşit, există un nou început.