Ştiu că se fac tot felul de topuri acum, la final de an. Nu fac aşa ceva, însă dacă tot e vorba despre retrospective, vreau să vă prezint un articol drag mie, scris în luna octombrie a acestui an. Articolul a fost scris la doar câteva zile după ce am cunoscut povestea lui Albert Marcu, băieţelul de doar 2 luni din Aţel, grav bolnav de atrezie de esofag. Între timp, Albert a fost operat în Germania, este acasă şi este bine. Rândurile ce le veţi citi în continuare au fost scris într-o seară de marţi, 25 octombrie 2011, puţin după ora 19 şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că este articolul sau materialul (spuneţi cum doriţi) cel mai drag sufletului meu, din acest an. Vă mai spun doar că articolul s-a numit "Scrisoarea lui Albert Marcu"
„Dragii mei,
vă scriu această scrisoare pe care nu ştiu dacă o veţi primi sau citi, dar eu o scriu cu speranţă şi încredere în voi şi în Dumnezeu. M-am născut acum două luni, iar părinţii mei au fost cei mai fericiţi că mă pot avea. La naştere, am aflat că sunt foarte bolnav. Mami este supărată tare, tati nu ştie ce să mai facă să mă ajute. Eu nu pot să fac cine ştie ce, pentru că sunt încă mic. Pot doar să vă spun că am auzit că am mare nevoie de o operaţie într-o ţară străină, dar mami şi tati nu au bani. Părinţii mei, cei mai minunaţi oameni din lume, i-au spus lui Doamne-Doamne că vor face tot ce se poate să mă salveze. Şi mami, şi tati se roagă lui Dumnezeu în fiecare seară, dar aş vrea să vă rog şi eu pe voi, din sufletul meu, să mă ajutaţi. Vremurile sunt foarte grele, salariile sunt mici şi probabil că aveţi atâtea griji pe cap. Dar poate mai găsiţi un leu sau doi de care nu aveţi nevoie urgentă. Atâtea speranţe şi vise îmi pun în acel un leu sau doi lei, că nu vă pot spune. Visez să nu o mai văd pe mami plângând în timp ce îmi dă de mâncare prin acel furtunaş, ci aş vrea să o văd că plânge de bucurie la primul meu anişor. Mai visez să îl văd pe tati că plânge de bucurie atunci când o să pot face primii paşi prin casă. Să o văd pe mami că plânge de bucurie în prima zi de şcoală. Şi să îl văd pe tati mândru de băiatul lui. Asta e tot ce visez. Dar acum nu ne putem gândi la astea. Eu lupt din toate puterile să rezist până când voi ajunge la spitalul acela mare din ţara străină, unde doctorii mă vor face bine. Nu o să pot să vă mulţumesc tuturor în parte, însă o să îl rog pe Doamne-Doamne să vă dea sănătate pentru ceea ce aţi făcut şi faceţi pentru mine. Poate că nu merit, dar vreau să îl rog ceva şi pe Dumnezeu: Doamne... dacă nu e prea mult ce îţi cer... vrei Tu să faci, te rog, o minune pentru mine? Nu una, din acelea Mari, eu vreau o minune, aşa mai mică. Vreau să mă faci MARE. Să mă duc eu la serviciu în locul lui tati, să o ajut eu pe mami în locul lui tati. Să fiu eu lângă mami, în locul lui tati. Asta e tot ce pot să te rog, Doamne-Doamne şi îţi mulţumesc frumos. Alături de toţi oamenii minunaţi care au auzit de mine, simt şi stiu că pot să mă fac bine. Cu multă dragoste şi speranţă, al vostru, Albert”.