Unul dintre cei mai buni fotbalişti ai Gazului Metan în
partida cu Steaua, Victoraş Astafei, dă dovadă de o sensibilitate aparte.
Astafei are şi un blog personal, http://astafeivictor21.wordpress.com/,
unde jucătorul îşi expune gândurile, trăirile şi sentimentele. Mai jos găsiţi
cea mai recentă postare de pe blogul lui Astafei. Vă recomand cu mare drag să
intraţi pe acel blog, merită din plin.
Reteta
de “bine”
Ma scufund in ganduri rele, ca un scafandru
kamikaze cu mult noroc si reusesc de multe ori, exploziv, sa salvez situatia si
pe mine odata cu ea. Aici e norocul de care vorbeam, gandurile mele ca un virus
acapareaza gazda, orice gand rau ar fi ea.
Ca o reteta de “bine”, incerc sa maruntesc fiecare ingredient, fiecare
situatie, fiecare lucru si pregatit, imbracat cu o stare de bine, incep. Si am
nevoie de multa bunatate proaspata si pura, pentru ca nu poti sa ai “bine” in
tine doar atunci cand vrei tu si iti convine tie. Nu merge asa, nu poti pune
“binele” la pastrare pentru zilele cand ai nevoie de el. Trebuie sa il ai tot
timpul la tine, trebuie sa il ai de la inceput la tine si ca in propria fabrica
sa progresezi in inbunatatirea lui. Si mi-am gasit bunatatea (buna 
si buna) dar tot de la ea am nevoie
de intelegere nebuna, curajoasa. O intelegere oarba care sa se arunce in
padurea cuvintelor mele cu increderea ca nu se va prapadi in cadere, chiar
dimpotriva ii va face caderea placuta. Si sa dea gustul acela bun, am nevoie de
cel mai important ingredient, optimismul acela din ce in ce mai rar. O
delicatesa rara, care probabil daca ar creste undeva, ar creste in pesterile
cele mai intunecate, in adancurile celor mai periculoase ape si pe varfurile
celor mai inalti munti. Si cu siguranta voi trait toata viata invatand artele
alpinismului, inotului si nebuniei necesare sa obtin optimismul si odata
obtinut, il voi multiplica, cu gandul de al oferi fara plata celor care poftesc
la el. Il plantez in bunatate si intelgere, si astept sa creasca.
si buna) dar tot de la ea am nevoie
de intelegere nebuna, curajoasa. O intelegere oarba care sa se arunce in
padurea cuvintelor mele cu increderea ca nu se va prapadi in cadere, chiar
dimpotriva ii va face caderea placuta. Si sa dea gustul acela bun, am nevoie de
cel mai important ingredient, optimismul acela din ce in ce mai rar. O
delicatesa rara, care probabil daca ar creste undeva, ar creste in pesterile
cele mai intunecate, in adancurile celor mai periculoase ape si pe varfurile
celor mai inalti munti. Si cu siguranta voi trait toata viata invatand artele
alpinismului, inotului si nebuniei necesare sa obtin optimismul si odata
obtinut, il voi multiplica, cu gandul de al oferi fara plata celor care poftesc
la el. Il plantez in bunatate si intelgere, si astept sa creasca.
Si sunt optimist ca voi intalni optimismul…in jumatatea mea, in viata
mea!
O reteta de genul asta, ma face sa fiu mai bun doar prin simplul fapt
ca o “gatesc”.